Există profesori care își încheie cariera în ziua în care ies la pensie. Și există profesori care continuă să lase lecții chiar și după ce inima lor nu mai bate.
Învățătoarea Kocsis Katalin de la Salonta, județul Bihor, în vârstă de 56 de ani, a reușit acest lucru fără să mai rostească vreun cuvânt.
A ajuns la Spitalul Clinic Județean de Urgență Bihor după ce a suferit o hemoragie cerebrală provocată de ruperea unui anevrism. Medicii au făcut tot ce au putut, dar după trei zile au fost nevoiți să declare moartea cerebrală.
Din acel moment, durerea unei familii s-a întâlnit cu speranța altor familii.
Fiica ei, stabilită la Londra, a fost cea care a trebuit să ia una dintre cele mai grele decizii pe care un copil le poate lua vreodată. A spus „da” donării de organe.
Nu pentru că era pregătită.
Nu pentru că este o decizie ușoară.
Ci pentru că, într-un fel, aceasta era și mama ei.
„Noi două nu am discutat niciodată despre donarea de organe. După ce mama a murit, o prietenă de-a ei mi-a spus că avuseseră această discuție și că mama nu avea nimic împotrivă. M-a liniștit foarte mult să aflu asta”, povestește fiica.
Acel „da” a schimbat destine.
Ficatul a ajuns la Institutul Clinic Fundeni și a fost transplantat unei doctorițe stomatolog de 49 de ani din București. Cei doi rinichi au fost transplantați unui bărbat de 48 de ani din Târgu Jiu și unui bărbat de 44 de ani din Sibiu. O pereche de cornee a fost, de asemenea, prelevată pentru a reda lumina altor ochi.
Pentru ca fiecare organ să ajungă la timp, un elicopter Black Hawk al Inspectoratului General de Aviație al Ministerului Afacerilor Interne a decolat de urgență din București spre Oradea cu o echipă formată din cinci chirurgi de la Institutul Clinic Fundeni. La Spitalul Clinic Județean de Urgență Bihor a avut loc prelevarea, iar echipele ISU Bihor au asigurat transportul rapid al medicilor și al organelor între spital și Aeroportul Internațional Oradea. După întoarcerea în Capitală, elicopterul a aterizat pe terenul Facultății de Pompieri, aflat în apropierea Institutului Clinic Fundeni, iar corneele au fost transportate ulterior la Institutul Clinic de Urgențe Oftalmologice București prin logistica Agenției Naționale de Transplant.
Dar înainte de toate acestea, înainte de elicoptere, de operații și de cronometre, a existat un catalog.
Și o clasă.
Și zeci, poate sute de copii care îi spuneau simplu: „Doamna învățătoare”.
Meseria aceasta nu a fost niciodată doar un serviciu pentru ea.
A fost felul în care și-a trăit viața.
De la doar 19 ani, Kocsis Katalin a intrat la clasă convinsă că un copil nu trebuie doar învățat să scrie și să citească, ci și ajutat să creadă în el.
Își iubea elevii. Îi încuraja atunci când greșeau. Îi ridica atunci când nu aveau curaj. Îi împingea discret înainte, fără să le ceară nimic în schimb.
Nu preda doar lecții din manual.
Îi învăța să fie oameni.
Fiica spune că mama ei nu se oprea niciodată din învățat. Citea, se documenta, încerca să țină pasul cu tot ce era nou, convinsă că un dascăl nu are voie să rămână în urmă dacă vrea ca elevii lui să meargă înainte.
Era inteligentă, caldă, bună și vedea partea luminoasă chiar și atunci când viața îi oferea motive să renunțe.
Avea obiceiul de a dărui mai mult decât primea.
Poate tocmai de aceea nici ultimul ei gest nu a fost unul pentru ea.
A fost pentru oameni pe care nu i-a cunoscut niciodată.
În fiecare dimineață, undeva în București, o doctoriță va merge la cabinet datorită ficatului primit.
La Târgu Jiu și la Sibiu, doi bărbați își vor putea continua viața datorită rinichilor transplantați.
Iar altcineva va privi din nou lumea prin corneele unei femei care și-a petrecut întreaga existență ajutându-i pe alții să descopere lumea.
Uneori, cei mai mari profesori nu pleacă niciodată cu adevărat.
Ei continuă să trăiască în oamenii pe care i-au format.
Iar, uneori, la propriu, în oamenii pe care i-au salvat.
Crina Dobocan
