Femeia din Oradea care a gătit sarmale pentru Regele Spaniei

În urmă cu 24 ani, Ruxandra Ulici Focşa, o tânără antreprenoare din Oradea, a renunţat la afacerea locală pentru a începe o nouă viață în Spania. După ce a trecut peste multe obstacole și deziluzii, după provocări numeroase și multă muncă, Ruxandra Ulici Focșa a reuşit să ajungă nu doar la inimile românilor stabiliţi acolo, ci şi la cele ale spaniolilor.
„Aveam un business care nu mergea, chiar dacă munceam câte 14 ore pe zi. Sătulă de taxe, amenzi şi alte poveri, am decis să închid tot şi să plec. Îmi doream un viitor mai bun, iar aici nu-mi găseam locul. Am decis să plec în Spania. La acea vreme, se ieşea din ţară doar pe bază de chemare. Aveam nevoie de viză. Practic, am reuşit să o obţin printr-o familie din Suedia. Aceasta se ocupa cu aşa ceva (putea să invite români maximum de două ori pe an). M-a costat 2.000 de mărci această poveste. La ieşirea din România am avut probleme. Eram în autocarul pentru Spania, iar chemarea, pentru Suedia. Dar am reuşit să îi conving pe vameşi, minţind că voi coborî în altă staţie şi că de acolo voi pleca spre Suedia”, îşi aminteşte ea.
„Visul spaniol”, care a determinat-o să plece de acasă, s-a sfârşit odată ce a intrat în inima ţării. Abia atunci a reuşit să facă diferenţa dintre iluzie şi realitate. Madridul a fost un loc copleșitor pentru orădeancă.
„De aici plecai la acea vreme cu iluzii: că pe stradă vezi bananieri ori portocali, iar la tot pasul întâlneşti fete frumoase, precum cele din telenovele. Înainte de a ajunge la Madrid, de prin Zaragoza, era o porţiune de vegetaţie aridă. Am crezut că am greşit destinaţia. Madridul? O capitală ca un furnicar. Lume grăbită. O nebunie”, descrie Ruxandra Ulici Focşa contactul cu Spania.
De la mop la reparaţii PC
Acolo a aşteptat-o un prieten de-al său, un fost funcţionar al Primăriei Oradea, stabilit la Madrid. El a ajutat-o să-şi găsească imediat de lucru. Începutul a fost greu, ca aproape al oricărui imigrant.
Fără să cunoască limba și cu resurse limitate, Ruxandra a început să lucreze ca femeie de serviciu, un domeniu complet nou pentru ea. Astfel, primul gând pe care l-a îmbrăţişat în prima zi de lucru a fost acela că nu va face niciodată carieră din asta. Aşa a ajuns să cocheteze cu informatica.
Determinarea ei a fost cheia: „Nu voiam să mă plafonez”, povestește ea.
Inspirată de un prieten informatician, a învățat rapid să repare calculatoare, ceea ce a condus la înființarea propriei firme.
„Făceam în două ore munca a două persoane care înainte de mine fuseseră angajate cu o normă de patru ore, fiecare. Mereu munceam în fugă, alergam cu mopul în mână, cu găleata. Era o muncă contra cronometru. Nici salariul nu mă satisfăcea; era 250 de euro pe lună. După ce achitam chiria şi cheltuielile, rămâneam cu 30 de euro pentru traiul zilnic. Şase luni am rezistat aşa. Băiatul care m-a ajutat să-mi găsesc primul job era informatician. Nu ştiam să fac nimic în acest domeniu. Am stat pe lângă el şi în trei luni am învăţat să formatez un calculator, să schimb o placă video, o placă de reţea… Mi-am dorit foarte mult să nu mă plafonez. Am considerat că pot mai mult”, mărturiseşte ea.
„O poartă spre lume”
Aşa a luat naştere prima ei firmă din capitala Spaniei, una de reparaţii calculatoare.
„Eram ca un burete. Învăţam orice ca să fac bani din asta. Ciudat era că nu ştiam să redactez un document word, dar ştiam să fac pagini web”, spune orădeanca pe un ton amuzat.
Primul salariu încasat după deschiderea firmei (de 3.000 de euro – n.r.) a făcut-o să radieze de bucurie. „Primul lucru pe care l-am făcut a fost să o sun pe mama. Ţopăiam în faţa telefonului de bucurie. Era un domeniu relativ nou pentru Spania, iar noi lucram sub preţul pieţei. Informatica a fost o poartă spre lume. Mi-am făcut relaţii printre spanioli, lumea m-a apreciat. Oamenii au văzut că există şi altfel de români, nu doar cei ce fură, golesc carduri, cerşetori, prostituate sau fac fapte reprobabile. Din cauza acestei categorii de conaţionali, foarte multe uşi mi-au fost închise, multă lume m-a privit cu scepticism”, a dezvăluit ea.
Încrederea în sine i-a fost pusă la încercare şi de un spaniol, care a sunat la firmă să ceară repararea unui calculator.
„Mi-a trântit uşa în nas când a văzut că o femeie se va ocupa de problema lui. Colegul meu i-a spus că va veni un coleg să i-l repare. În spaniolă, nu există feminin la substantivul coleg. Omul când m-a văzut mi-a spus: «Nu-mi las calculatorul pe mâna unei femei». Astfel, a ajuns colegul meu să i-l ridice de acasă. Am insistat totuşi ca eu să-l repar. A descoperit asta când a venit să şi-l revendice. Ba, i-am făcut cadou reparaţia, spunându-i ironic că şi o femeie poate să facă munca unui bărbat”, spune Ruxandra Ulici Focșa.
„Acasă”
După trei ani de muncă în acest domeniu (din 2003 până în 2006), a decis să mai facă un pas. Pentru o persoană energică, meseria de reparator de calculatoare devenise prea monotonă. Îşi dorea să găsească o ocupație care să-i permită să se mişte, să relaţioneze cu oamenii. Aşa s-a născut ideea de a deschide un restaurant.
„Cred, totuşi, că ideea m-a căutat pe mine, nu eu pe ea. O prietenă mi-a spus că un român a închiriat un spaţiu pentru a-şi deschide un restaurant cu specific românesc, dar nu ştia să îl conducă.
Nu ştiam foarte multe în acest domeniu, iar ideea de a mă asocia cu cineva nu îmi surâdea deloc. Am un caracter puternic. Nu mă las. Îmi susţin ideile până la capăt. Am acceptat să discut cu el. Avea nevoie de capital financiar. Nu avea mobilier, nu avea nimic. Am hotărât, în final, să ne asociem. El a pus la dispoziţie spaţiul, eu – banii. Aşa s-a născut restaurantul «Acasă»”, a mai spus Ruxandra Ulici Focșa.
O asociere care a durat doar doi ani şi jumătate, pentru că ei i s-au deschis alte orizonturi. Începuturile în domeniu au fost grele, însă pentru o femeie plină de dynamism, precum Ruxandra, au fost o frumoasă provocare. Ea a început prin a se pune în locul clientului. S-a întrebat cum i-ar plăcea să fie servită, ce i-ar plăcea să mănânce, ce gust ar trebui să aibă mâncarea, cum ar trebui să arate faţa de masă, paharul, farfuriile ori tacâmurile de pe masă.
La scurt timp a cunoscut un bărbat cu idei şi experienţă în noul domeniu pe care îl încerca, Ciprian Ulici, care avea să-i devină soţ. Au pornit cu resurse limitate, dar cu o viziune clară: să creeze un loc care să aducă românii mai aproape de „Acasă”.
„Lucrase ca ospătar în diverse restaurante din Oradea şi la mare. Am decis să ne deschidem împreună un nou local. Fostul asociat nu a vrut să continue singur. Am găsit un nou spaţiu şi am luat-o iar de la zero. Cu datorii, cu credite, cu gândul că va fi un business al nostru, un loc primitor pentru români, un loc care să-şi merite numele de «Acasă». A fost greu, dar am izbutit. Am luat un spaţiu la Velilla de San Antonio, la 18 km de capitală. Fără a mai dispune de foarte mare capital, am început să învăţ să cos la maşină: feţele de masă, draperiile, perdele, şerveţele. Am avut o mare satisfacţie când am văzut că reuşesc şi sunt mândră că tot ce e în restaurant e făcut de mine şi de soţul meu. Aici, mâna de lucru e foarte scumpă. În curte, Ciprian, soţul meu, a amenajat singur o terasă rustică, îmbrăcată cu cergi, pavată cu pietre de râu, cu bănci şi mese din lemn. El e omul care mă sprijină în tot ceea ce fac, atât în casă cu copiii, cât şi în muncă. E un soţ şi un tată deosebit. Nu ştiu dacă fără sprijinul lui aş fi ajuns aici. Împreună am făcut un loc primitor. În 2010, ne-am căsătorit, iar un an mai târziu am avut primul copil. Pe urmă, a venit al doilea. A fost greu să mă împart între copii şi serviciu, dar am reuşit”, spune orădeanca.
Localul din Velilla de San Antonio a devenit rapid un punct de atracție pentru comunitatea românească și nu numai. Cu o terasă rustică amenajată manual de Ciprian și o atenție meticuloasă la detalii, Ruxandra a creat un loc unde clienții „mănâncă mai întâi cu ochii”.
Studiu de piaţă
Criza economică instalată în Spania după 2008 și nici Pandemia de Covid 19 nu le-a afectat afacerea. Din contră, i-a ajutat să crească, deşi, susţin ei, au majorat uşor preţurile pentru a putea face ei faţă situației. Secretul – dezvăluie Ruxandra Ulici Focșa – este că nu au făcut niciodată rabat de la calitate.
Ulterior, orădenii au deschis un nou restaurant, la Alcala de Henares. Unitatea a fost inaugurată în 2016. Doar ce au aflat că au deschis un local nou, românii au dat iama, iar patronii se bucură de succes.
„Am avut şi hopuri. Cred că sunt inerente. Însă mai cred că totul ţine de optimism, de dorinţa de a persevera. Aveam şi oameni negativişti în jurul meu. Mulţi mă întrebau: «Tu ştii în ce te-ai băgat? Vai, cum o să te descurci?» Am renunţat la ei. Evident că ştiam în ce m-am băgat, pentru că nu am făcut nimic la voia întâmplării, ci am făcut un studiu de piaţă înainte. Am sunat la ambasadă ca să aflu câţi români sunt în zonă, care e capacitatea lor financiară”, a spus Ruxandra Ulici Focşa.
De peste 15 ani, orădenii colaborează cu Ambasada şi Consulatul României şi se ocupă de protocol şi de masa invitaţilor. Totodată, au participat cu standuri de bucate la diverse târguri organizate pentru români, dar şi la târguri internaţionale. De altfel, în 1 februarie 2024, Ambasada României în Regatul Spaniei, prin ambasadorul de atunci al României în Spania, George Gabriel Bologan, a distins-o pe Ruxandra Focșa cu o diplomă de excelență „pentru contribuția adusă la promovarea imaginii României în Spania” și pentru „implicarea activă în consolidarea relațiilor bilaterale româno-spaniole și edificarea spiritului conștiinței europene”.
Sarmale și ouă roșii pentru cuplul regal
Participarea la târguri internaționale a făcut ca bucătăria românească să fie apreciată și de spanioli. La Târgul Internaţional de Turism „FITUR”, organizat de Spania, aromele bucatelor de la standul lor l-au ademenit şi pe regele de atunci al Spaniei – Juan Carlos I. Acesta s-a oprit să guste din mâncărurile pregătite de ei. Sarmalele au fost cele care l-au cucerit instant. Cu alt prilej, soţia sa, Regina Sofia, a cumpărat ouă roşii.
„Şi jurnaliştii spanioli au fost îndrăgostiţi de produsele noastre, astfel că televiziunile şi radiourile din zonă ne-au invitat să le spunem secretul bucătăriei noastre. Ei ne-au făcut o mare reclamă în rândul spaniolilor, care vin, singuri sau cu români, să se înfrupte din delicatesele noastre”, se mândreşte Ruxandra Ulici Focșa. De la Petre Roman, Traian Băsescu, Mircea Geoană şi Klaus şi Carmen Iohannis la jurnalişti, oameni de afaceri şi politicieni, toţi au gustat din produsele preparate la restaurantul „Acasă”.
La început făcea naveta între Madrid şi Oradea pentru a-şi procura ingredientele necesare ori îşi ruga familia să i le trimită din ţară. Acum însă există depozite de produse româneşti de unde şi le pot achiziţiona.
„Ce mai cumpărăm acum din ţară este rumeguşul din lemn de esenţă tare pentru afumături. Este important să-i oferi clientului gustul de acasă”, spune femeia din Oradea. Carnea nu şi-o procură din centre comerciale, nici de la crescătorii, ci de la un vânător spaniol.
„Urmărim perioadele de prohibiţie. Şi funcţie de asta îi cerem o cantitate mai mare sau mai mică. Vânătorul ne asigură carne naturală de căprioară, mistreţ etc. Dacă o cumperi, nu mai e vânat, ci din crescătorie. Avem un bucătar din Moldova și un altul din Brașov, care dau un gust desăvârşit mâncării noastre”, a mai precizat orădeanca.
Gustă cu ochiul, apoi cu gura
Un aspect căruia Ruxandra Ulici Focșa îi acordă o atenție specială este ornarea platourilor.
„Eu întâi mănânc cu ochiul şi abia apoi cu gura. E important ca atunci când privești un platou să zici waw și să ai dorinţa de a-l gusta. Prima oară mă gândesc cum va arăta platoul şi apoi stabilesc gramajul şi celelalte. Nu lucrăm însă cu salamuri. Iar pentru spanioli e deosebit acest lucru”, a mai spus orădeanca.
Dor de casă
Întrebată cum își ostoiește dorul de casă, ea spune că prin vizite la Oradea. Sau îşi invită familia la ea. Pe de altă parte, petrecerile şi timpul petrecut cu românii în restaurant compensează oarecum dorul de țară.
„Mi-a crescut inima când, la trecerea dintre ani, românii ne-au spus că ne iubesc şi ne-au cerut să o ţinem tot aşa“, a relatat Ruxandra.
Când vine în Oradea, marea sa plăcere sunt cumpărăturile din Piaţa Mare.
„Locuiam în zona Pieței Mari. Am rămas cu plăcerea de a cumpăra roşii, brânză sau alte produse de la ţărani. Sau dau o fugă la Felix pentru a mânca din langoşul de acolo. Doar acolo langoşul are gust”, spune Ruxandra Ulici Focșa.
Privind în urmă, fiecare sacrificiu și fiecare efort au meritat, spune Ruxandra Ulici Focșa cu emoție.
„Pentru mine, «Acasă» nu mai este doar un loc, ci un sentiment pe care am reușit să-l împărtășesc și altora, indiferent de unde vin. Și asta îmi dă puterea să merg mai departe”, a încheiat ea.
Crina Dobocan