Există adolescenți care merg în parc să se joace. Și există adolescenți care merg în parc să caute pe cine să lovească. Diferența dintre ei se numește EDUCAȚIE.
Cinci copii. De 12-13 ani. Prieteni din vremea în care abia învățau să vorbească.
Aseară stăteau în Parcul Olosig și se jucau pe terenul de fotbal. Era genul acela de seară banală pe care, peste ani, copiii ar trebui să și-o amintească simplu: „Mai ții minte când stăteam sau ne jucam până târziu în parc?”
Doar că uneori copilăria se întâlnește brutal cu lumea oamenilor mari.
Au apărut patru adolescenți. Au început să-i jignească. Gratuit. Din nimic. Pentru că asta face omul mic atunci când vrea să pară mare – încearcă să umilească.
Copiii și-au văzut mai departe de joc. Au făcut ce îi învățăm noi, părinții, să facă: să evite conflictul.
Numai că există „oameni” care se „hrănesc” tocmai din liniștea celorlalți.
Au plecat și s-au întors după câteva minute. Pe aleea vecină cu terenul de sport făcuseră următorul pariu: „cine lovește primul unul dintre copiii de pe terenul de fotbal?”.
Miza? Niște obiecte și un ceas.
Atât costă astăzi, pentru unii adolescenți, demnitatea altui om: cât un accesoriu purtat la mână și câteva râsete tâmpite între băieți care confundă masculinitatea cu golănia.
Și să fim foarte clari: nu vorbim despre „copii neastâmpărați”. Nu despre „energie specifică vârstei”. Nu despre „glume proaste”.
Vorbim despre indivizi care au ajuns să considere violența o formă de divertisment.
Mă gândesc de atunci la ceva cumplit de simplu: copilul tău poate deveni ținta cuiva fără să greșească cu nimic. Fără să provoace. Fără să vorbească. Fără să existe vreun motiv.
Doar pentru că se află acolo.
Doar pentru că altcineva s-a plictisit.
Și poate că asta doare cel mai tare ca părinte. Nu doar frica. Ci neputința de a înțelege de unde apare atâta gol în niște copii aproape mari. Cine i-a învățat că umilința e amuzantă? Cine i-a învățat că violența poate fi joc? Cine i-a crescut atât de departe de ideea de empatie?
Norocul nostru a fost că tatăl unuia dintre copii a auzit ce plănuiau și a intervenit înainte să se întâmple ceva. I-a întrebat simplu: „Ce aveți cu ei?”
Răspunsul a fost: „Nimic.”
Și atunci rămâne întrebarea pe care, probabil, mulți părinți o au deja în minte: îți mai poți lăsa copilul într-un parc și să crezi că va fi în siguranță?
Iar acesta este poate cel mai neliniștitor detaliu. Violența nu mai apare ca reacție, ci ca divertisment. Ca probă de grup. Ca metodă prin care niște adolescenți încearcă să obțină validare unii în fața altora.
Există aici o formă de gol interior pe care societatea preferă să nu o discute. Ne place să vorbim despre infrastructură urbană, despre investiții, despre imaginea orașelor. Mai puțin despre educație morală. Despre limite. Despre incapacitatea tot mai evidentă a unor părinți de a-și învăța copiii diferența dintre libertate și agresiune.
Copiii nu se nasc violenți gratuit. Ei învață că pot umili, intimida sau lovi fără consecințe.
Iar când asemenea episoade devin frecvente în spațiile publice, întrebarea nu mai este doar ce fac adolescenții, ci ce NU mai fac adulții.
Ce NU mai face familia.
Ce NU mai face școala.
Ce NU mai face societatea civilă.
Ce NU mai face autoritatea locală.
Ne place să spunem că avem orașe moderne. Dar un oraș modern nu înseamnă doar lumini frumoase și alei curate.
Înseamnă un loc în care un copil poate râde fără să se uite peste umăr.
Înseamnă părinți care își educă proprii copii înainte să-i lase să iasă în lume.
Înseamnă autorități care înțeleg că prevenția contează (De aceea, discuția despre camere de supraveghere în parcuri nu este deloc secundară. Dacă Poliția Locală intervine frecvent în astfel de zone, atunci prevenția nu mai este un moft administrativ, ci o obligație).
Și înseamnă adulți care nu mai minimalizează astfel de întâmplări, spunând: „Eh, sunt copii.”
Nu!
Copiii aceia care stăteau liniștiți în parc erau copii.
Restul e deja altceva.
Crina Dobocan
