La Oradea, într-o după-amiază rece de februarie, cupola Sinagogii Neologe „Sion” a strâns oameni, emoții și o voce cunoscută. Maia Morgenstern a intrat simplu, cu un salut cald și cu o bucurie pe care nu a ascuns-o. „Sunt la Oradea. Sunt fericită, sunt mândră”, a spus actrița, live pe Facebook, ca un prieten care sună acasă.
Întâlnirea a avut loc în cadrul evenimentului „Sub cupola Sionului”, organizat de Comunitatea Evreilor & JCC din Oradea, în parteneriat cu Oradea Heritage. Sala a părut mică. Lume multă, liniște atentă. Gazde, Robert Schorr și cantorul Rezmuves Jehoshua Robert. Un salut din partea lui Felix Koppelmann. Atmosferă fără protocol rigid, dar cu respect.
Actrița a vorbit despre prima ei întâlnire cu spațiul. A privit în jur, cu un soi de mirare senină. A numit locul „sublim” și „generos”. Nu a fost o formulă. A fost reacția unui om care simte greutatea poveștilor din ziduri. Un moment care a adus acea stare rară: tăcere deplină într-o sală plină.
Discuția a pornit de la cele trei volume autobiografice – „Nu sunt eu”, „Eu sunt Maia” și „Orez. Cu lapte”. Cărțile au stat pe mese, au trecut din mână în mână, au adunat semnături. „Nu sunt eu” a devenit spectacol, sub direcția lui Victor Ioan Frunză, la Teatrul Dramaturgilor Români din București. Detaliu spus fără emfază, cu un zâmbet scurt.
În fața publicului, Maia a început să povestească despre copilărie, despre tatăl său sever care o obliga să țină jurnal și despre micile frustări care, privite azi, par atât de amuzante: înghețata cu ciocolată interzisă, găletușa cu nămol, cartofii prăjiți pe care îi visa. Fiecare detaliu a venit cu tandrețe și un fel de nostalgie senină. Te făcea să zâmbești, dar și să te gândești la micile lucruri care ne modelează.
Scene scurte, dar pline de miez. Publicul a zâmbit. Apoi a tăcut. În acele minute, Maia Morgenstern nu a mai fost actrița. A fost copilul, apoi omul. Un ton cald, direct, cu acea sinceritate care taie zgomotul din jur, ca într-o confesiune la radio târziu, când cuvintele cad altfel și ajung mai adânc.
Actrița a schimbat apoi registrul. A vorbit despre părinții ei, supraviețuitori ai Holocaustului, despre bunicul ucis la Auschwitz și despre cel care a scăpat datorită unei simple uitări a stelei galbene.
„Generația supraviețuitorilor se stinge. Poveștile lor trebuie ascultate și transmise mai departe”, a spus ea cu gravitate, dar fără apăsare teatrală.
Nume, fapte, memorie. Fără dramatism căutat. Doar adevăr spus limpede. Un gând care a amintit de reflecțiile lui Andrei Pleșu despre memorie și decență: răul nu are nevoie de spectacol, ci de uitare. Iar uitarea începe în tăceri comode.
Maia Morgenstern a vorbit și despre familie. Mamă a trei copii, bunică de cinci luni. Amos Ezra, nepotul, de cinci luni, intră în rutina zilnică a Maiei: plimbări, texte învățate împreună, momente de apropiere care te fac să simți că fericirea stă în lucruri mici, nu în spectacole. Un portret cald, fără poză festivă. O lumină blândă în discurs.
Cu autoironie, actrița a atins episodul celei de-a doua facultăți, Filologie și Studii Iudaice, la Universitatea din București. „Intenții bune, restanțe multe”, a spus ea. Programul nu a iertat. Finalul nu a venit. Tonul a rămas senin. Un eșec spus fără scuze inutile.
Momentul așteptat a sosit firesc. Întrebarea despre Mel Gibson și filmul „Patimile lui Hristos”. Răspunsul a fost clar. Nu va juca în „The Resurrection of Christ”. A urmat amintirea filmărilor. Muncă, disciplină, respect pentru echipă. O mărturisire despre forță și determinare. O frază a rămas în aer: ar fi fost gata oricând să ajungă la cadru, indiferent de oră. Nu ca o bravură, ci ca o declarație despre vocație.
Discuția a atins și tema rețelelor sociale. Nevoia de dialog onest, argumentat. Referire la episoadele dure din ultimii ani: amenințări, plângeri, teamă reală. Premiera „Neguțătorul din Veneția”, la Teatrul Evreiesc de Stat, sub pază strictă. „Cu mascații la poartă.” O imagine care spune mult despre vremuri. Un fapt care nu cere comentarii lungi.
Întrebată despre optimism, Maia Morgenstern a răspuns simplu. Recunoștință, echilibru, respect. Nu promisiuni grandioase. Doar un crez limpede: să stai drept, cu mintea trează și cu respect față de ceilalți. Un tip de optimism sobru, fără zgomot.
„Sunt profund recunoscătoare bunului Dumnezeu, soartei și destinului pentru tot ceea ce mi-a oferit. Am primit mult: dragoste, înțelepciune, învățătură, exemplu personal și am cui să dăruiesc celor ce vin după mine.
Încerc să pun într-o balanță ceea ce am și, mai ales, ceea ce pot să fac, ceea ce depinde de mine: să iubesc, să povestesc, să nu ascund, să caut cu mintea mea și să am curajul să spun: asta nu-mi place, asta nu doresc, asta nu e în regulă.
Nu reușesc întotdeauna să fac bine și nu reușesc să răstorn munții. Dar ceea ce pot să fac — și de aici vine optimismul meu — este să stau pe picioarele mele, cu respect față de mine ca om. Și am moștenit, în același timp, respectul față de ceilalți”, a spus ea.
La final, o dorință: aducerea spectacolului „Neguțătorul din Veneția” la Oradea. Un schimb scurt de priviri, o promisiune de dialog.
După amiaza s-a încheiat cu fotografii, autografe și zâmbete. Oradea a primit-o pe Maia așa cum e: caldă, sinceră, cu emoție curată și cu povești care rămân. Iar ea, la rândul ei, a plecat cu acea liniște care apare când simți că tot ce ai spus a ajuns la oameni, exact acolo unde trebuie.
Crina Dobocan
