Într-un sat mic din Bihor, unde liniștea nu este spartă decât de câte un câine care latră la poartă sau de roata unei fântâni care scârțâie, locuiește mama premierului Ilie Bolojan. Are 87 de ani și nu pare impresionată de funcții, de București sau de politică.
Într-un interviu acordat publicației Libertatea, femeia vorbește simplu, așa cum a trăit toată viața, despre copilul ei ajuns în fruntea Guvernului și despre ce înseamnă, de fapt, să fii puternic.
Floarea Bolojan, mama premierului Ilie Bolojan a vorbit despre copilăria acestuia, la 60 de km de Oradea (satul Birtin, comuna Vadu Crișului – n.r.), despre anii grei de la țară și despre presiunea pe care o are acum, în fruntea Guvernului. La 87 de ani, femeia spune că nu l-a crescut ca să fie lăudat, ci ca să fie drept, iar sfatul pe care i-l dă și astăzi este simplu: să nu se abată de la ce crede că e corect.
Casa în care trăiește e aceeași în care și-a crescut copiii, cu curte, cu animale și cu lucruri făcute să țină o viață. Acolo a învățat Ilie Bolojan ce înseamnă munca, spune ea. Nu din cărți, ci din zilele lungi în care trebuia să faci de toate, fie că îți place, fie că nu. Își amintește că băiatul ei era liniștit, mai mult cu cartea decât cu joaca, dar nu s-a dat niciodată înapoi când era nevoie de lucru în gospodărie.
Femeia spune că viața n-a fost blândă cu ea. S-a măritat copilă, înainte să apuce să fie cu adevărat fată mare. La 15 ani era mireasă, iar un an mai târziu își ținea în brațe primul băiat, Florian, cel care avea să ajungă profesor de matematică la Arad. Spune că între copii a fost mereu o distanță mare, nu doar de ani, ci și de fel de a fi. Primul s-a născut când ea încă învăța ce înseamnă viața, iar al doilea a venit după mult timp, când nu voia ca fratele mai mare să rămână singur pe lume. Știe cum e să fii singur, pentru că și ea a crescut fără sprijin, și nu și-a dorit asta pentru copiii ei.
Pe cel mare îl descrie ca fiind mai aprig, mai iute la mânie, dar muncitor până la încăpățânare, tras mai mult pe tatăl lui. Despre Ilie Bolojan spune că a fost altfel încă de mic, mai așezat, mai liniștit, cu bunătatea moștenită din partea ei de familie. Își amintește că nu l-a auzit niciodată vorbind urât, nici când era copil, nici mai târziu. N-a fost atras nici de băutură, nici de fumat, și nici fratele lui nu s-a ținut de astfel de lucruri. Pentru ea, astea sunt semnele după care se vede omul, nu funcția pe care ajunge s-o aibă.
A muncit mult, și în casă, și în afara ei, iar ani întregi a dus singură greul familiei după ce soțul s-a îmbolnăvit. Din pensia pe care o are acum trăiește modest, dintr-o pensie de urmaș, de 3.000 de lei, dar nu se plânge. Pentru ea, regula a fost mereu aceeași: dacă muncești, te descurci. Dacă nu, nu te ajută nimeni.
„Mi-a mai tăiat un pic, da n-am comentat. Am lucrat mult în viață. Bărbatul meu o fost paralizat 13 ani. Și-atunci o trebuit să fiu și muiere, și bărbat, cum ar veni. El o lucrat la CFR 30 de ani fără patru luni. Atunci s-o-mbolnăvit. Nu din vina lui, așa o fost. Și trăiam din pensia asta. Că eu puteam lucra, și aveam și de la noi ce ne trebuie, un porc, ghine (n.red. – găini), pui, ouă, de toate. La țară, dacă ești muncitor, nu mori de foame. La oraș, îi altceva. Mergi cu banul după o frunză de pătrunjel. Da la țară mergi în grădină și-o iei. Dacă pui. Dacă nu pui…”, a declarat ea pentru Libertatea.
Cartea, prietena premierului
În interviul pentru Libertatea, mama premierului vorbește și despre anii în care fiul ei a plecat la studii. Spune că nu i-a fost ușor, dar că a știut că drumul lui e acolo unde poate face mai mult. Îl vede și acum la fel cum era copil, cu cartea în mână, încăpățânat să meargă până la capăt, chiar dacă e greu.
Despre copilăria lui Ilie Bolojan, mama sa își amintește mai ales două lucruri: că era liniștit și că nu se despărțea de cărți. Spune că îl trimitea cu animalele la pășune, ca pe orice copil de la țară, dar el nu pleca niciodată cu mâna goală. Ținea cartea sub braț și citea pe drum, citea cât timp stătea cu vitele, citea până și când se întorcea acasă. Nu i-a fost rușine niciodată de muncă, dar nici nu l-a văzut vreodată fără ceva de citit lângă el.
Își amintește și că era un copil mai sensibil decât alții, inclusiv la mâncare. Nu accepta orice și avea lucruri pe care nu le putea înghiți, oricât îl rugai. Spune râzând că a fost greu până s-a obișnuit cu toate, dar că nu i-a făcut probleme, pentru că în rest era cuminte și ascultător. Când a venit vremea să-l înțarce, i-a spus pe un ton serios că trebuie să se facă mare, iar el a înțeles fără scandal, fără plâns, fără încăpățânare, lucru rar la un copil.
„Când l-am înțărcat, i-am spus: «Dacă mai ceri țâță de la mama, mama moare!». Cum o știu el, micuț, așe, că mori, ce se-ntâmplă când mori… Da el n-o mai cerut. Alții fac rău la înțărcat… El nici nu s-o mai uitat la țâțe, să-i dau să sugă. Dar la mâncare, o fost foarte gingaș. N-o mâncat orișice. I-am spus: «Lasă, că te însori, muierea face sâmbătă mâncare, vei mânca tot dintr-aceea până-n ailaltă sâmbătă»”, a spus el pentru libertatea.
Îl vede și acum cum mergea încet după animale, cu ochii în pagină, de parcă pășunea era o bibliotecă în aer liber. Spune că așa a rămas și azi: tot cu cărțile aproape. Citește noaptea, citește când prinde timp, citește despre istorie, despre oameni, despre lucruri pe care vrea să le înțeleagă mai bine. Uneori o sună târziu, iar ea îl ceartă că nu se odihnește, dar știe că așa a fost mereu, curios și încăpățânat să afle mai mult.
Când era mic și părinții ajungeau la oraș, nu le cerea haine sau dulciuri, ci reviste. Orice avea de citit era bun. Îi plăcea să răsfoiască paginile până se rupeau, iar ea se uita peste ele, doar ca să știe despre ce mai vorbește lumea. Spune că atunci și-a dat seama că băiatul nu va rămâne toată viața în sat, chiar dacă de acolo a plecat. Pentru că, înainte de toate, a fost copilul care mergea la vaci cu cartea în mână.
„Din pământ puternic”
Se uită la știri în fiecare zi și știe foarte bine ce se spune despre el. Nu îi place când îl vede atacat și spune că politica e mai dură decât orice muncă de la țară. Tocmai de aceea, i-a spus să nu renunțe atunci când e presat și să nu facă pași înapoi doar pentru că alții ridică vocea.
„Ai crescut dintr-un pământ puternic”, i-a spus, povestește ea în interviu. Pentru ea, asta înseamnă să nu te schimbi când ajungi sus și să nu uiți de oamenii care trăiesc din salariu sau din pensie.
Nu a plecat aproape niciodată din sat și nici nu simte că ar avea nevoie. Acolo are grădina, vecinii, animalele și amintirile. Spune că, atunci când ești bătrân, nu mai vrei lucruri mari, ci doar să știi că ai pe cineva cu care să vorbești și că ai făcut ce trebuia în viață.
Cu fiul ei vorbește des, aproape în fiecare zi. Nu despre politică neapărat, ci despre lucruri simple. Dar de fiecare dată îi spune același lucru: să rămână drept și să facă ce crede că e bine, chiar dacă nu e ușor. Pentru că, în lumea din care vine el, asta înseamnă să fii om puternic.
Citește interviul integral aici: EXCLUSIV LIBERTATEA Mama lui Ilie Bolojan, către fiul ei premier: „Ai crescut dintr-un pământ puternic! Fă ce știi că trebuie făcut!”
Crina Dobocan
