Oradea a avut, marți seara, una dintre acele întâlniri rare dintre muzica de concert și energia unui festival rock. Peste 1.500 de oameni au ajuns pe Promenada Crișului Repede pentru „Smoke on Water”, un spectacol al Filarmonicii de Stat Oradea, organizat în cadrul Festivalului Estival Initio 2026, care a pus împreună eleganța instrumentelor clasice și forța unor piese devenite coloana sonoră a mai multor generații.
Treptat, amfiteatrul din Piațeta Independenței s-a umplut. Cei care au venit devreme au ocupat treptele, iar pe măsură ce s-a apropiat ora concertului, publicul s-a extins dincolo de spațiul rezervat spectatorilor. Unii au rămas în picioare, alții au privit de pe malul opus al Crișului, iar promenada însăși a devenit parte din locul de concert.
A fost greu să mai vorbești despre un simplu recital. Mai ales când, în fața ta, o vioară electrică începe să reproducă unul dintre riff-urile pe care le recunoști din primele secunde.
De la Morricone la Deep Purple
„Smoke on Water” a fost construit ca o călătorie prin mai multe lumi muzicale. Prima parte a serii a păstrat o anumită delicatețe cinematografică, prin lucrări, ca: „Gabriel’s Oboe”, de Ennio Morricone, „Schindler’s List”, de John Williams, sau „The Ludlows”, de James Horner.
Au fost momente în care publicul a coborât, aproape instinctiv, ritmul interior. „Oblivion”, de Astor Piazzolla, a creat melancolia specifică tangoului, iar „Dust in the Wind”, de Kansas, a introdus acea stare meditativă în care muzica pare să vorbească despre timp, pierdere și fragilitatea lucrurilor.
Un moment aparte a fost cel dedicat temei din „Schindler’s List”. Înaintea interpretării, violoncelistul Victor Sandu, care a avut și rolul de a însoți publicul prin poveștile pieselor, a legat muzica de tragedia Holocaustului și de istoria comunității evreiești din Oradea. Astfel, spectacolul a ieșit pentru câteva minute din zona divertismentului și a devenit un moment de memorie.
Apoi, treptat, s-a schimbat temperatura serii.
Dacă prima parte a programului a cerut liniște, următoarea a cerut instinctiv ritm.
Nagy Kálmán, aflat în prim-plan cu vioara și vioara electrică, a schimbat caracterul instrumentului odată cu intrarea în repertoriul rock. „Walk This Way”, „Purple Haze”, „Sweet Child O’ Mine”, „Smells Like Teen Spirit”, „Back in Black” și „Don’t Stop Believin’” au transformat amfiteatrul într-un spațiu cu totul diferit.
Pentru un instrument obișnuit cu Bach, Mozart sau repertoriul de concert, rockul ar putea părea un teritoriu străin. În mâinile potrivite, însă, diferența dispare. Vioara electrică poate avea atac, agresivitate și dramatism, iar aici a fost folosită exact pentru a construi puntea dintre orchestra de cameră și lumea riff-urilor.
Și publicul a înțeles imediat jocul.
La „Sweet Child O’ Mine”, de exemplu, celebrul motiv instrumental a fost preluat la vioară electrică, iar reacția sălii improvizate a venit înainte ca piesa să-și consume primele măsuri.
A urmat „Smoke on Water”, piesa care a dat numele întregii seri și care, în mod previzibil, a devenit unul dintre vârfurile concertului.
Poate cel mai frumos lucru al serii a fost că diferența dintre scenă și public s-a micșorat treptat.
La un moment dat, între două piese, un copil din audiență a început spontan să bată ritmul. Victor Sandu a preluat momentul și l-a transformat într-o mică lecție despre muzică și curaj: uneori, schimbarea începe exact de acolo de unde nu te aștepți.
Publicul a răspuns cu aplauze.
Este genul de episod care nu apare în programul tipărit și tocmai de aceea rămâne, uneori, mai mult decât o piesă bine interpretată. Pentru că amintește că un concert nu este doar ceea ce pregătesc muzicienii, ci și ceea ce se întâmplă între ei și cei care îi ascultă.
Formula instrumentală a serii a fost una neobișnuit de flexibilă. Alături de Nagy Kálmán s-au aflat Teodorian Popa și Olah Boglarka la cele două partide de vioară, Ioan Chiș la violă, Victor Sandu la violoncel, Ciprian Vereș la contrabas, Camelia Andone la pian și Cătălin Cioargă la percuție.
Ciprian Vereș a alternat contrabasul clasic cu un instrument electric, iar ansamblul a putut trece fără rupturi vizibile de la sonorități cinematografice la pop și apoi la rock.
„Smoke on Water” a avut, dincolo de selecția repertorială, un merit important: a demonstrat cât de mult se poate schimba relația publicului cu muzica atunci când muzica schimbă locul în care se întâlnește cu publicul.
Într-o sală tradițională, „Purple Haze”, „Back in Black” sau „Smells Like Teen Spirit” ar fi putut părea o provocare. Pe malul Crișului, într-o seară de vară, între oameni care beau o cafea sau un pahar de vin și oameni veniți special pentru concert, ele au părut aproape firești.
Iar acesta este, poate, unul dintre cele mai interesante lucruri pe care le face o stagiune precum Initio: nu coboară muzica la nivelul publicului, ci schimbă decorul astfel încât publicul să poată ajunge mai ușor la ea.
La final, „Smoke on Water” a revenit și ca bis. Era aproape imposibil să fie altfel.
După mai bine de o oră de Morricone, Piazzolla, Kansas, Aerosmith, Hendrix, Nirvana, AC/DC, Journey, ABBA și Queen, Crișul avea în sfârșit propriul său soundtrack.
Iar cei peste 1.500 de oameni adunați pe malul apei au plecat cu senzația că, pentru o seară, Filarmonica nu a fost doar o instituție din oraș.
A fost chiar orașul.
Crina Dobocan
