Există, din când în când, câte o întâmplare care vine să ne aducă aminte că România nu trăiește doar din scandaluri politice, din talk-show-uri răstite și din eterna întrebare „ce facem cu țara asta?”. Uneori, în liniștea unui sat bihorean, sub cupola unui festival dedicat unui instrument deopotrivă bizar și sublim — vioara cu goarnă — se naște un moment de grație.
La Roșia, Bihor, acolo unde tradiția nu se predă în power point, ci se respiră odată cu iarba cosită și sunetul Crișului, un puști de 15 ani din Oradea, Alex Constantin Botiș, a câștigat marele premiu al Festivalului-Concurs al Viorii cu Goarnă „Dorel Codoban”. Trofeul nu e doar un obiect: o vioară cu goarnă, instrument de patrimoniu, raritate muzicală și identitate sonoră a locului. E, mai ales, un pact între trecut și viitor.
Alex nu e un simplu elev al Liceului de Artă din Oradea, clasa a IX-a, secția muzică. Nu e doar discipolul profesorului Adrian Miescu și al Școlii de Arte „Francisc Hubic”. El e expresia unei încăpățânări frumoase — aceea a unei familii care, cum spune mama lui, Leontina Rasooli (fostă Botiș), a avut „încredere deplină în copilul nostru încă din clasa zero”. Într-o lume în care părinții își împing odraslele spre „joburi serioase”, a susține un fiu să cânte la vioară cu goarnă e aproape un act de rezistență culturală.
A cânta la acest instrument nu înseamnă doar a stăpâni o tehnică. Vioara cu goarnă — „higheghe cu goarnă”, cum îi zice poporul — are ceva din paradoxul românesc: e o invenție arhaică și ingenioasă, care transformă o vioară timidă într-un soi de mini-fonograf popular. Sunetul ei e ascuțit și nostalgic, o amintire a satului care nu moare și un reproș adresat civilizației grăbite.
De altfel, festivalul de la Roșia nu e un concurs oarecare. Nu e despre „cine cântă mai tare”, ci despre cine reușește să aducă în prezent un timbru vechi de sute de ani. Alex a făcut asta cu o maturitate neașteptată. La doar 15 ani, a smuls juriului și publicului aceeași reacție: un amestec de uimire și recunoștință.
E bine de spus că băiatul nu e la primul succes. A adunat premii în țară și peste hotare, a luat chiar și bronz la „World Championships of Performing Arts” din America, a apărut în reviste cu titluri sclipitoare („Gift of Beauty”), dar nimic nu pare să-l fi clintit din firescul lui. În fotografii, are aerul unui adolescent obișnuit, dar cu vioara în mână devine altceva: un mesager.
Căci despre asta e vorba: un copil de 15 ani, crescut la Oradea, reușește să transmită, printr-un instrument aproape dispărut, ceva ce nici istoricii, nici politicienii, nici măcar filosofii nu reușesc adesea: continuitatea. Într-o lume unde totul se aruncă, se consumă, se schimbă, vioara cu goarnă și interpretul ei ne spun că identitatea nu e o marfă, ci o respirație lungă, peste generații.
Poate că asta e adevărata victorie: nu premiul, nu trofeul, nici măcar vioara aleasă dintre instrumentele meșterilor. Ci faptul că, într-o seară de august, la Roșia, un adolescent a convins un sat, un județ, și, de ce nu, o țară întreagă, că există motive să fim mândri fără emfază și să ne recunoaștem în sunetul acela unic.
În definitiv, nu e puțin lucru ca într-o Românie zgomotoasă și obosită, un copil să ridice vioara cu goarnă și să ne spună, simplu, fără vorbe mari: „suntem încă aici”.
Crina Dobocan
