La Oradea, multe clădiri istorice au prins, din nou, culoare datorită arhitectului Cristian Pușcaș. Deși putea alege o carieră orientată spre construcții moderne, a decis să se dedice restaurării patrimoniului. „O casă veche trebuie reparată cu răbdare, nu înlocuită grăbit”, spune el.

Cristian Pușcaș s-a născut la Oradea și a fost atras de desen și de formele geometrice încă din copilărie. În liceu își umplea caietele cu schițe, iar în clasa a zecea și-a dat seama că arhitectura este meseria potrivită pentru el.

A ales să studieze la Liceul Teologic Baptist „Emanuel”, și nu la un profil economic, pentru că – mărturisește el, căutarea sensului era mai importantă decât un drum „sigur”.

„O frază, aparent simplă, zărită pe frontul Bisericii Emanuel din Oradea, m-a însoțit pentru tot restul zilelor. «Dumnezeu este dragoste». Astfel, am înțeles că ceea faci, ceea ce construiești este valabil doar dacă poartă iubire și responsabilitate”, a dezvăluit apreciatul arhitect orădean.

După terminarea Liceului Teologic Baptist „Emanuel”, a urmat Facultatea de Arhitectură la Cluj-Napoca. Tot acolo a descoperit, răsfoind prin reviste și cărți, frumusețea orașului natal, pe care a ales să îl slujească profesional.

„Acolo, în Librăria Universității, s-a format legătura cu patrimoniul. Răsfoind revista «Familia» și citind articolele Rodicăi Hârcă, am descoperit orașul natal prin ochi proaspeți. M-am îndrăgostit, din nou, de Oradea”, declară arhitectul, începând să înțeleagă încă de pe atunci faptul că viitorul lui se va lega de reinventarea trecutului.

Arhitectul Cristian Pușcaș spune că meseria lui înseamnă mult mai mult decât să faci desene pe hârtie. Trebuie să știi cum se comportă materialele, să înțelegi oamenii pentru care lucrezi, să respecți legislația în domeniu și, cel mai important, să ai răbdare cu șantierul.

„Fiecare clădire e diferită și fiecare beneficiar are altă poveste. Nu poți aplica aceeași rețetă peste tot”, explică arhitectul.

Munca aceasta nu e deloc plictisitoare, pentru că mereu apare ceva nou. De aceea, contactul cu oamenii este la fel de important ca talentul.

Încă de la primul șantier mare, la Hotelul Astoria, a învățat că restaurarea înseamnă atenție la detalii. Nu acceptă soluții de suprafață: mai întâi curăță clădirea de straturi care nu îi aparțin – tencuieli greșite, tâmplării nepotrivite sau improvizații care strică proporțiile. Abia după această „curățenie” clădirea își arată adevărata stare și se poate înțelege ce trebuie reparat și cum poate fi salvată.

Filosofia lui Cristian Pușcaș

Cristian Pușcaș vorbește des despre ceea ce el numește „spiritul locului” – atmosfera și identitatea care dau caracter unui oraș. În opinia lui, Oradea trece acum printr-un proces de redescoperire: se fac multe reabilitări, dar există și riscul ca dezvoltarea rapidă să nu mai țină cont de tradiție.

Pentru el, o intervenție bună nu înseamnă să inventezi ceva spectaculos, ci să respecți materialele, proporțiile și povestea clădirii. De aceea, preferă discreția. Dacă adaugă elemente moderne, acestea sunt vizibile, dar nu deranjează: o balustradă din metal fin, un parapet din sticlă transparentă sau o lumină care pune clădirea în valoare seara. Refuză să „falsifice” aspectul vechi. Dacă o parte dintr-o cornișă nu mai poate fi salvată, completarea se face cu o textură diferită, astfel încât să fie clar ce e original și ce e nou.

Crede și că o casă prinde viață doar atunci când poartă amprenta proprietarului. Beneficiarul nu este doar un client, ci un partener care își lasă personalitatea în proiect. Arhitectul are rolul de a păstra ceea ce e valoros, de a adapta ce e necesar și de a găsi funcțiunea potrivită.

„O clădire frumoasă nu devine un loc cu adevărat important dacă nu spune ceva despre cei care trăiesc acolo”, explică Pușcaș.

El insistă și pe ideea că restaurarea nu poate fi grăbită. Comunitatea trebuie să înțeleagă de ce procesul durează: mortarul are nevoie să se fixeze, lemnul să se stabilizeze, iar vopseaua să respire. În viziunea lui, comunicarea cu oamenii nu e un detaliu de imagine, ci o parte esențială a meseriei.

Obstacole

Unul dintre cele mai mari obstacole cu care se confruntă arhitectul Cristian Pușcaș este birocrația. Povestește cum, pentru a demola câteva anexe dintr-o curte din centrul istoric, a fost nevoit să aștepte doi ani. Nu era vorba de protejarea patrimoniului, ci de o interpretare greșită a legii, a explicat el. În tot acest timp, proprietarii au pierdut bani, răbdare și încredere.

Astfel de situații îl fac să spună că problemele mari sunt: birocrația excesivă, deciziile subiective ale unor funcționari și faptul că regulile nu se aplică la fel pentru toată lumea.

Dificultățile apar și în proiecte de amploare. După incendiul Palatului Episcopal Greco-Catolic, oamenii au cerut o reconstrucție rapidă. Pușcaș a atras atenția că lucrurile nu sunt atât de simple. Este adevărat că vitraliile, lambriurile sau mobilierul pot fi refăcute după fotografii, dar problemele reale țin de timp, bani și echipe de meșteri calificați. Restaurarea de calitate nu se face pe repede-înainte și nu poate fi transformată într-un „heirup” politic.

El subliniază însă că structura clădirii a rezistat, fiind ridicată solid, după regulile de la începutul secolului XX, cu pereți groși din cărămidă și planșee pe șine metalice.

Clădiri repuse pe hartă

Cristian Pușcaș are un portofoliu impresionant de lucrări în Oradea. A coordonat restaurarea a patru sinagogi – Zion, Aachvas Rein, Sinagoga Mare Ortodoxă și Sinagoga Mică Ortodoxă. Tot el a lucrat și la clădiri emblematice, între care: Filarmonica de Stat, Palatul Rimanoczy, Biserica cu Lună, Muzeul Țării Crișurilor, sediul BNR și viitorul sediu al Consiliului Județean.

Fiecare dintre aceste clădiri a avut probleme proprii: infiltrații, picturi deteriorate, structuri afectate sau instalații depășite. Soluțiile au fost diferite de la caz la caz – de la consolidări și refaceri de stucaturi, până la completări discrete și moderne.

Cele mai complexe proiecte au fost însă sinagogile. Reconstituirea picturilor murale din Sinagoga Zion și Sinagoga Mare Ortodoxă a însemnat un efort uriaș: scanări, fotografii, analize cromatice și execuții minuțioase.

„A fost greu, dar spectaculos”, povestește arhitectul. Munca i-a adus și recunoaștere internațională: a fost invitat la un congres în Italia, unde a vorbit despre patrimoniul religios din Oradea. Acolo a realizat că arhitectul are și rolul de educator, pentru că trebuie să îi facă pe oameni să înțeleagă ce povești ascund clădirile.

Pușcaș spune că nu lucrează pentru proiecte „instagramabile”, ci pentru oameni. Îi plac casele „de trăit”: scări care nu scârțâie, curți care primesc lumina bine, tâmplării vechi păstrate la locul lor. El crede că o casă trebuie să fie prietenoasă cu locatarii, nu doar cu aparatul de fotografiat.

Tinerilor le dă un sfat simplu: să își urmeze pasiunea, dar cu disciplină și seriozitate.

„Entuziasmul e bun, dar nu ajunge fără muncă și studiu”, spune el.

Întrebat ce moștenire ar vrea să lase, nu enumeră clădirile restaurate, ci valori: onestitate, sinceritate și responsabilitate. Totuși, nu se ferește nici de visuri. Dacă ar putea schimba radical Oradea, ar așeza biserica Sf. Ladislau pe ax cu Pasajul Vulturul Negru, pentru un efect vizual spectaculos. Și ar construi un auditorium care să aducă în oraș mari evenimente culturale.

Iulia Brîndaș