Orădeanul Patrick-Joshua Biro a câștigat, recent, premiul „Promotor al excelenței școlare” în cadrul Galei Comunității Bihorene, organizată de Fundația pentru Comunitate Oradea. Tânărul este un educator dedicat și un exemplu viu al puterii educației și al impactului pe care îl poate avea o comunitate unită.

Patrick-Joshua Biro are 24 de ani și este absolvent de Fizică Medicală și Istorie, student la Psihologie și un pasionat al educației. Lucrează ca pedagog social în cadrul Centrului de Zi pentru copiii din comunități marginalizate în Municipiul Oradea, în cadrul unei echipe interdisciplinare de care este foarte mândru. „Cred în puterea cunoașterii de a transforma vieți și mă dedic proiectelor care aduc această transformare mai aproape de comunitățile noastre”, spune acesta.

Într-un interviu, Patrick împărtășește momentele care l-au format, proiectele de viitor care îmbină știința și caritatea, dar și lecțiile de viață care l-au transformat într-un mentor respectat.

Crina Dobocan: Cum vă simțiți după ce ați primit acest premiu la gala comunității bihorene?

Patrick-Joshua Biro: A fost o surpriză care m-a onorat. Nominalizarea era deja o bucurie, însă câștigarea acestui premiu a fost o validare a eforturilor pe care le-am depus, precum și un motiv de celebrare a comunității și a oamenilor care au crezut în mine. Pe de altă parte, m-a ajutat să mă simt cu adevărat auzit – și tocmai în acest spirit, vreau să precizez că premiul îl merită, în egală măsură, toți oamenii care învață copiii să se apropie de carte. E important ca atunci când ești auzit, să nu-ți închizi ecourile în propria mândrie, ci să îi ajuți pe ceilalți să își regăsească vocea, în măsura puterilor tale.

C.D.: Ce experiențe personale v-au motivat să vă implicați în activități educative, respectiv în cele care v-au adus premiul?

P.J.B.: Provin dintr-o familie în care posibilitățile materiale nu au fost întotdeauna foarte mari. În același timp, ceea ce m-a motivat a fost faptul că am văzut eforturile mamei mele de a mă crește, dar și întâlnirea cu diverși oameni care ne-au fost alături. Mama este cea care m-a educat singură. Ea m-a învățat să scriu și să citesc de la patru ani, precum și fundamentele a ceea ce numim cultură generală. O foarte bună parte din ceea ce un copil învață la Istorie, până în clasa a VIII-a, îi datorez ei, de exemplu. Așa a devenit parte din viața mea dorința de a mă dezvolta (și) întorcând binele pe care l-am văzut și pe care l-am primit. Aceasta,dincolo de provocările de a înțelege, adolescent fiind, impactul unei dizabilități asupra unui om.

Apoi, m-au ajutat foarte mult și experiențele din timpul liceului. Voluntariatul la Asociația «Viață cu Autism», încurajat fiind de doamna dirigintă Sorina Duică, mi-a oferit ocazia de a interacționa cu tineri adulți autiști, prin intermediul terapiei ocupaționale. Din clasa a X-a până în clasa a XII-a, am învățat ce înseamnă să îl descoperi pe celălalt și să îl respecți prin ceea ce este și devine mai bun. De asemenea, prin participarea la diverse Olimpiade Naționale mi-am făcut prieteni din toată țara, cu care țin legătura și astăzi. Mai mult, mi-am pus și bazele unui efort de învățare mai solid decât până atunci. Și celelalte cadre didactice de la Colegiul Național «Mihai Eminescu» m-au inspirat și mărturisesc că anumite obiceiuri pozitive ale acestora au rămas întipărite în unele aspecte ale activității mele. De exemplu, exigența domnului profesor Alexandru Butirifață și modul în care își pregătea expunerile didactice e un lucru pe care încerc să îl reflectez și care mă inspiră în crearea de resurse educaționale.

C.D.: Ce proiecte viitoare planificați în beneficiul comunității bihorene, dar în domeniul educației?

P.J.B.:  Îmi doresc foarte mult ca proiectele viitoare să se desfășoare, în continuare, pe două direcții: readucerea științei în discursul public, dar și accesibilitatea. În ceea ce privește proiectele în beneficiul comunității bihorene, îmi doresc foarte mult să organizez o seară de quiz caritabil în a doua jumătate a anului 2025. Mai exact, ar fi vorba de un eveniment în care echipe formate din diverse generații să se ia la întrecere pentru a răspunde la întrebări de cultură generală. Mi-aș dori ca banii strânși cu această ocazie să îi donez pentru a acoperi costul unor ședințe de radioterapie. Cu cât mai mulți participanți, cu atât mai mulți pacienți pe care îi voi putea ajuta.

Pentru știință și educație, îmi doresc să lansez monografia cu privire la predarea Fizicii atomice, nucleare și medicale pentru clasa a XII-a. Evenimentul se va desfășura, în principiu, în prima jumătate a anului 2025 și va include workshop-uri interactive  referitoare la învățarea Fizicii la liceu. De asemenea, îmi propun să colaborez cu cadre didactice ale Universității din Oradea, și nu numai, în scopul unor articole de cercetare. Prin ele, mi-aș dori să încercăm să explicăm modul în care învățarea Fizicii se desfășoară pentru elevii neurodivergenți – în special pentru cei cu ADHD.

C.D.: Ce impact a avut premiul „Promotor al excelenței școlare” asupra viziunii dumneavoastră despre educație?

P.J.B.: Sunt recunoscător pentru vizibilitatea pe care mi-a oferit-o premiul și mulțumesc Fundației Comunitare Oradea, din nou, pentru această onoare. În același timp, dincolo de emoțiile pe care le-am avut în urma primirii premiului, am înțeles că responsabilitatea pe care o am este și mai mare. Și când spun responsabilitate, mă refer la două aspecte: stăruința în susținerea comunității locale și nu numai, dar și încurajarea oamenilor care își doresc să producă o schimbare în bine și care nu au, încă, vizibilitate.

În rest, am rămas același Joshua – poate puțin mai bun și mai înțelept decât cel de la începutul lui 2024.

C.D.: Cum colaborați cu alte organizații sau instituții pentru a sprijini inițiativele dumneavoastră?

P.J.B.: Comunicarea, în ambele sensuri, cu organizațiile sau instituțiile partenere o consider vitală. Am fost plăcut surprins să am parte de deschidere din partea acestora, pentru activitățile la care am participat sau pe care le-am organizat. Spre pildă, în colaborare cu Universitatea din Oradea și cu Biblioteca Universității Oradea am reușit să organizez proiectele „Mentorat științific – de la studenți pentru studenți” și „Prieteni Fără Bariere”, ambele prin filiala Oradea a Asociației de voluntariat FRENDS. Inclusiv cadrele didactice de la Facultatea de Informatică și Științe au dat dovadă de o apreciere și o susținere, față de primul proiect, pe care nu le pot trece cu vederea. În special de la departamentul de Fizică medicală, prin intermediul domnului Decan prof. univ. dr. Eugen-Victor Macocian, al doamnei conf. univ. dr. Adina Monica Toderaș (director de departament), al doamnei prof. univ. dr. Loredana-Gabriela Marcu și al celorlaltor cadre didatice.

De asemenea, în cadrul Direcției de Asistență Socială Oradea, am avut oportunitatea de a ajuta la organizarea de meditații gratuite, la Limba engleză, pentru copiii din diverse medii sociale. Acest program s-a desfășurat în colaborare cu Babel School Oradea și, în timpul desfășurării sale, m-am bucurat de tot sprijinul logistic și uman care m-a ajutat în acest sens. Omul datorită căruia acest lucru a fost posibil este doamna director al DASO, Grama Sas Anca Georgeta.

Mă bazez pe transparență și învăț, prin aceasta, să găsesc numitorul comun pe baza căruia să ne unim forțele cu organizațiile sau instituțiile în cauză. Redactez, de regulă, o prezentare care să explice, fără ambiguități, scopul proiectului, publicul-țintă, precum și beneficiile reciproce pe care le putem obține în urma colaborării. Sunt dispus să organizez și sesiuni de training, de exemplu, pe tema interdisciplinarității în echipele din mediul privat, dar și să mă alătur unor cauze sau evenimente promovate de către acestea.

C.D.: Puteți să ne povestiți despre o realizare deosebită în cadrul activităților educative pe care le organizați?

P.J.B.: Fiecare activitate din care am ocazia să fac parte îmi arată că pot îmbunătăți ceva în ceea ce urmează să  fac. În același timp, o realizare care îmi e mai aproape de sufletul meu are legătură cu activitățile de promovare a Fizicii medicale pentru elevii de liceu și nu numai. Unele dintre ele au fost organizate de mine și/sau de cadre didactice din acest departament, iar altele – în timpul unor evenimente științifice.

M-au copleșit varietatea de persoane care mi-au oferit feedback pozitiv și, mai ales, mesajele prin care mi-au transmis că au început să aprecieze aceste lucruri mai mult. Fie rigoarea științifică în general, fie Fizica medicală în particular. De exemplu, la ediția din 2023 a Nopții Cercetătorilor, am avut ocazia să discut cu o doamnă profesor și cu niște elevi despre principiile imagisticii PET – bazată pe emisia de pozitroni, utilizată în special în oncologie. Pozitronii sunt particule emise de către substanța radioactivă care pătrunde în corp (radiotrasor).

Ei, și pe imaginile scanate apar diverse culori, în funcție de activitatea metabolică a țesuturilor, reflectată prin asimilarea radiotrasorului. Când mi-au spus că au înțeles în sfârșit semnificația culorilor din scanări, am simțit că munca mea are un impact real. Astfel de momente mă motivează să continui să fac știința accesibilă pentru toți.

La acest feedback s-au adăugat și cele primite în 2024. De exemplu, pentru lucrarea de Disertație, am ales o lucrare de didactică a Fizicii, dar care să îmbine și Fizica medicală. Am beneficiat astfel de sprijinul doamnei profesor Medrea Camelia de la Liceul Penticostal „Betel”, care mi-a permis să desfășor partea practică a lucrării la o clasă de a XII-a. Cunoscându-I pe elevii acesteia, am ajuns la concluzia (de bun-simț) că fiecare prezintă o relație diferită cu această disciplină. În același timp, unul dintre ei a fost atât de entuziasmat încât i-a povestit verișoarei sale despre orele de Fizică. Vara trecută, ea m-a contactat să-mi spună că ia foarte serios în considerare să urmeze Fizica medicală. Acest mesaj mi-a rămas în suflet ca o confirmare a impactului pe care îl putem avea, chiar și indirect.

Ce doresc să transmit prin aceste exemple? În principal, faptul că nu poți controla niciodată toate aspectele (inclusiv receptivitatea oamenilor) cu privire la evenimentele pe care le desfășori. Însă, dacă înveți să faci cel puțin bine ceea ce faci și ești atent la ceea ce au de spus cei din jurul tău, transformarea la care contribui e o răsplată pe termen lung. Dacă, la acest proces de învățare, adaugi și atenția la sugestiile celor mai experimentați decât tine, câștigul este și mai mare! Nu e obligatoriu să fie întotdeauna vorba despre o olimpiadă sau despre o competiție: și acelea, în fond, ocazii valoroase de învățare, dacă depui efort.

C.D.: Ce resurse sau sprijin considerați că sunt necesare pentru a reduce abandonul școlar în comunitățile defavorizate?

P.J.B.: În primul rând, cred că e necesar să punem mai mult accent pe relația dintre echipele care lucrează cu acești copii și membrii mediului social din care ei fac parte. Deci, în esență, pe comunitate. Așa cum, în știință, interdisciplinaritatea crează punți între diverse discipline și contribuie la desfășurarea unor cercetări importante, și în instituția în care lucrez ca pedagog social, munca în echipă, este foarte importantă. Nu ai cum să răspunzi, singur, la toate nevoile copilului. Or, din îmbinarea aspectelor educaționale, științifice, sociale, medicale și psihologice, observi cum răspund acești copii pe termen lung și înveți și tu de la ei. Colaborarea dintre membrii echipei și cei mici, împreună cu familiile și cu profesorii lor, devine deci mai organică și rolul școlii începe să aibă un loc central. Evident, e nevoie de receptivitate – pe care noi ne străduim să o asigurăm.

În al doilea rând, m-aș orienta și asupra copilor cu cerințe educaționale speciale (CES). Consider că adaptarea resurselor educaționale și pentru aceștia ar fi un pas important pentru reducerea abandonului școlar. Așa cum este și în cazul evaluării progresului lor școlar. Atenție, nu spun că trebuie compromis caracterul științific al informațiilor! Însă, atât timp cât nu avem niște standarde clare și realiste de evaluare în cazul acestor copii, acest lucru va descuraja utilizarea resurselor școlare. Această situație îl va pune în dificultate și pe profesorul care se străduiește să I le pună la dispoziție și, în cele din urmă, copilul va abandona studiile.

În schimb, dacă informația din cadrul manualelor, a caietelor de lucru etc. este structurată și contextualizată în așa fel încât și elevul cu CES să o poată aborda, ajutorul pe care îl primește va avea un caracter mult mai bine direcționat. Inclusiv prin apelul la modurile diferite în care el recepționează informația (auditiv, kinestezic etc.), și el obține dreptul la o informație științifică de calitate. Nici timpul necesar activității de predare nu va fi compromis, nici copiii performanți nu vor avea de suferit, dacă li se oferă o provocare pe măsură – dar aceasta este, deja, altă poveste. Cel mai probabil, s-ar diminua și prejudecățile asupra copiilor cu CES, dar și asupra profesorilor care predau în clase cu asemenea elevi, iar statutul acestora va fi mult mai bine conturat în societatea în care trăim.

C.D.: Ce vă aduce cea mai mare bucurie în viața de zi cu zi?

P.J.B.: Dacă rămân un om de bază, atât pentru mine, cât și pentru cei care au nevoie, și atât timp cât fac echipă cu ei (cum fac și cu mama, de exemplu, din multe puncte de vedere), fiecare zi rămâne o bucurie. Echipă, însă, nu în sensul ca toată lumea să fie de acord cu mine, ci să avem un dialog la care fiecare dintre noi aducem ceva valoros. Și, foarte important, să și acționăm pe baza lui.

C.D.: Care sunt cele mai importante lecții de viață pe care le-ați învățat până acum?

P.J.B.: Faptul că o maturizare care s-a întâmplat mai devreme nu a însemnat, pentru mine, să devin un om mai ursuz și nici o izolare de ceilalți. Dimpotrivă, anii care au trecut m-au ajutat să înțeleg cât de unică este călătoria fiecăruia dintre noi, dar și faptul că exigența față de propria persoană face parte din mine. Atât timp cât îmi propun ca oamenii din jurul meu să se bucure de un lucru făcut cu credință, și corect, răbdarea față de propria persoană va fi un aspect la care voi continua să lucrez.

C.D.: Ce vă pasionează cel mai mult și cum ați descoperit acea pasiune?

P.J.B.: Mă pasionează știința (în special Fizica), dar și interdisciplinaritatea acesteia cu Istoria. Nu pot spune că excelam la Fizică în liceu până în clasa a XI-a, eram un elev de nivel mediu. Totul s-a schimbat însă în clasa a XI-a, atunci când domnul profesor Vasile Marinescu ne-a dat temă o problemă de optică ondulatorie destul de dificilă. M-a bucurat atât de mult modul în care mă provoca acea problemă, încât am simțit că vreau să continui să mă provoc pe mine și pe cei din jurul meu într-un sens bun. Apoi, în clasa a XII-a, am participat la Zilele Fizicii Medicale și am rămas impresionat de cât de bine știau ce fac acei oameni din cadrul echipei medicale. Interacțiunea radiației cu materia, legea dezintegrărilor radioactive – formidabil!

Interdisciplinaritatea cu Istoria a fost o pasiune cultivată din lecturile mamei, apoi la Olimpiada Națională de Istorie și, nu în ultimul rând, la Facultatea de Istorie din cadrul Universității din Oradea. De la cadrele didactice de acolo, am învățat că a scrie istorie nu e același lucru cu a rezolva probleme de matematică. Tocmai pentru că efortul de documentare este un efort viu și pe termen lung. Primele mele exerciții în acest sens au început aici, datorită dl. prof. univ. dr. Antonio Faur: un articol cu privire la viața și activitatea academicianului Solomon Marcus, dar și lucrarea mea de licență asupra asociațiilor caritative ale evreilor din Oradea.

C.D.: Care este un moment din viața dumneavoastră care v-a marcat profund și de ce?

P.J.B.: Nu voi uita niciodată momentele în care am așteptat rezultatele pentru Olimpiada Națională de Istorie, în clasa a X-a (2017). Eram la Buzău și, în momentul în care listele s-au afișat, am observat că erau în ordinea descrescătoare a punctajelor. Așa că m-am uitat de jos în sus, neștiind sigur la ce să mă aștept, dar și pentru că m-ar fi bucurat gândul că am încă de învățat din experiență. Am avut ce căuta – Premiul al II-lea, cu 94 de puncte din 100. A fost prima mea participare la etapa națională a vreunei olimpiade (la ele mai fusesem până atunci, dar nu trecusem de etapa pe județ), urmată de alte câteva la Istorie, la Concursul de Matematică „Adolf Haimovici”, la Filosofie și la Religie Greco-Catolică. Cu alte cuvinte, acest rezultat m-a motivat să perseverez în drumul spre cunoaștere și spre comunicarea vie a acesteia… dar și să îi fac o surpriză mamei cu premiul primit.

C.D.: Ce mesaj doriți să transmiteți altor membri ai comunității care doresc să facă o diferență?

P.J.B.: Îi încurajez să persevereze, chiar dacă rezultatele eforturilor depuse vor avea forme nebănuite. Să înțeleagă, prin puterile lor și ajutorul celorlalți, nevoile comunității în care activează. Să creeze contexte în care și ei, și cei din jurul lor se pot bucura de ce au învățat, și să nu subestimeze impactul unor asemenea contexte. Chiar dacă par mai restrânse la început. Pentru că, de exemplu, așa face și un părinte care își crește singur propriul copil: învățând din parcursul prin care cel mic se dezvoltă, îi ajută să facă Rai din ce devine. Chiar dacă asta înseamnă și nopți nedormite, îndoieli nenumărabile, dar și recunoștință sub diverse forme.

Crina Dobocan
Foto: Arhivă personală