Pe Valea Ierului, la o oră de mers cu mașina din Oradea, există un loc unde timpul s-a adăpostit sub pământ. Se numește Sălacea și, deși pare un sat ca oricare altul din Bihor, aici pământul nu ascunde doar rădăcini, ci și povești. Aproape o mie de pivnițe săpate în dealuri, întinse pe șapte străzi, fac din această așezare o veritabilă arhivă a tradiției, mai vie decât orice manual de istorie.

Încă din 1067, satul era cunoscut de istorici sub numele de Zolos, un cuvânt slavon ce desemna «locul unde se depozita sarea».

Altădată, Sălacea era un punct-cheie pe drumul sării din nordul Transilvaniei. Ulterior, localnicii au devenit primii cultivatori de viță-de-vie din zonă.

În secolele trecute, vinul de aici – mai ales soiul Bakator – era trimis spre Viena, ajungând pe mesele împăraților habsburgi. Faptul poate părea o anecdotă turistică, dar documentele vremii și amintirile localnicilor atestă reputația viticolă a satului. Oamenii din Sălacea au știut dintotdeauna că vița nu crește pentru plăcerea paharului, ci pentru orgoliul unui sat întreg, care se definește prin vin.

„«Dinspre Debrețin spre vest, noi suntem prima comună cu dealuri potrivite pentru vie. Între anii 1200 și 1800, Sălacea a avut statut de oraș, se dezvolta rapid și producea un soi aparte, Bakator, vin care, pe vremea Imperiului Austro-Ungar, ajungea pe masa împăratului de la Viena»”, povestește Horvath Béla, primarul comunei de astăzi, cu peste 3.000 de locuitori.

De ce în deal, nu lângă casă?

Pivnițele nu au fost săpate la întâmplare. Zona mlăștinoasă, cu o pânză freatică înaltă, ar fi făcut imposibilă păstrarea vinului în beciurile caselor. Atunci, oamenii au urcat în deal și și-au construit depozitele acolo. Ingineria populară a fost simplă, dar eficientă: temperatură constantă, aer curat și rezistență în timp. Cele mai vechi pivnițe datează de la începutul secolului al XIX-lea și încă își păstrează rolul.

Dincolo de rolul lor practic, pivnițele au avut și o funcție salvatoare. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, sălăcenii și-au ascuns aici caii, dar și fiicele, pentru a le proteja de soldații ruși. E greu de spus câte destine au fost salvate în aceste hrube tăcute, dar poveștile bătrânilor dau măsura unui patrimoniu care a fost, mai întâi, al vieții, abia apoi al turismului.

Cunoscut ca „satul celor o mie de pivnițe”, Sălacea adăpostește aproape 970 de crame săpate în coasta dealurilor, aliniate de-a lungul celebrei „străzi a pivnițelor”. Cea mai veche dintre ele poartă anul 1803.

Nicio intrare nu seamănă cu alta: unele au porți din fier forjat, altele sunt simple, din lemn sau acoperite cu stuf, iar pe multe frontispicii se pot citi încă numele meșterilor și anul construcției. Sunt semnături ale unor familii care au vrut să rămână în memorie.

Dimensiunile variază — de la pivnițe modeste, de câțiva metri, până la galerii ce ajung la 30, ba chiar și la 80 de metri lungime.

În interior, multe beciuri păstrează încă butoaie, damigene și mirosul inconfundabil de vin și pământ reavăn. Altele s-au transformat în spații de socializare, unde se organizează degustări sau simple întâlniri între vecini.

Un patrimoniu care cere să fie trăit

Vizitatorii care ajung la Sălacea se pot plimba printre porțile ruginite, pot intra în pivnițele reci și pot sta de vorbă cu localnicii, care le povestesc cum, odinioară, oamenii lăsau damigenele goale la biserică pentru ca, după slujbă, să le umple cu vin. Aici, istoria nu se arată în muzee sau prin ghizi oficiali, ci se păstrează simplu, în viața de zi cu zi.

Pe lângă „strada pivnițelor”, satul ascunde și alte comori: un pod de piatră construit înainte de 1840, cu patru arcade, considerat printre cele mai vechi monumente de acest fel din Bihor; Casa Servitorilor, o clădire autentică din secolul al XIX-lea, restaurată și transformată într-un mic muzeu cu mobilier și obiecte tradiționale; dar și o casă țărănească ridicată în jurul anului 1850, refăcută în stilul vremii, cu unelte agricole și viticole – martor tăcut al vieții de altădată.

Crina Dobocan
Sursa foto: Ziare.com/Zig Zag prin România/AMD Bihor