Sâmbătă, la Oradea, s-a încheiat o poveste care a început cu mult înaintea gloriei. Emeric Ienei, omul care a făcut din fotbal o formă de inteligență și de modestie, a fost condus pe ultimul drum.
Slujba religioasă a avut loc la Biserica Militară, la ora prânzului. Afară, frigul toamnei a părut mai blând decât de obicei. Lume multă, dar liniște. O tăcere care a spus mai mult decât ar fi făcut-o orice discurs.
După slujbă, cortegiul funerar s-a îndreptat spre Cimitirul Municipal. Sicriul a fost purtat pe un afet de tun, iar ceremonia s-a desfășurat cu onoruri militare — semn al respectului pentru un antrenor și pentru un om care a înțeles demnitatea până la capăt.
Au venit să-l salute oameni ai sportului și ai vremurilor bune: Răzvan Burleanu (președintele Federației Române de Fotbal – FRF), Edward Iordănescu (fostul selecționer al echipei naționale a României), Mihai Stoichiță (director tehnic al FRF, fost antrenor), Anghel Iordănescu, Miodrag Belodedici, Adrian Bumbescu, Eduard Iordănescu, László Bölöni (fost internațional român, actual antrenor), Gabriel Bodescu (secretar general adjunct al FRF), Miodrag Belodedici (fost fundaș al Stelei și al echipei naționale; dublu câștigător al Cupei Campionilor Europeni), George Ogăraru (fost fundaș al Stelei și al naționalei, ulterior antrenor și oficial la club), Adrian Bumbescu (fost fundaș al Stelei București, campion european în 1986). Lângă ei, foștii săi elevi – Marius Lăcătuș (fost mare fotbalist al Stelei – FCSB, cunoscut ca „Fiara”), Gabi Balint și alții – au stat tăcuți, cu privirea pierdută într-un trecut care nu mai poate fi atins. Fiecare a purtat în el o amintire, un sfat, o privire de pe marginea terenului.
Printre cei prezenți la ceremonie s-a aflat și Alexandra Duckadam, soția regretatului portar Helmut Duckadam, supranumit „Eroul de la Sevilla” pentru performanța istorică din finala Cupei Campionilor Europeni din 1986, când a apărat toate cele patru penalty-uri și a adus trofeul echipei pregătite de Emeric Ienei.
Un moment plin de emoție a avut loc în curtea bisericii, unde Alisa, nepoata lui Emeric Ienei, a interpretat cu sensibilitate Imnul Național al României.
S-a rostit „Tatăl nostru”. În liniștea aceea aproape perfectă, glasurile s-au unit într-o rugăciune care părea că vine dintr-o altă vreme — una în care oamenii mai știau să tacă împreună. Apoi, sicriul celui numit, nu fără dreptate, „lordul fotbalului românesc”, a fost așezat pe un afet de tun. Un gest sobru, de o eleganță veche, potrivit unui om care a trăit mereu cu măsură.
Cortegiul s-a pus în mișcare încet, ca și cum orașul însuși ar fi vrut să mai prelungească despărțirea. Din alai au făcut parte și autoritățile locale — președintele Consiliului Județean, Mircea Mălan, deputatul Szabo Odon, fostul primar Mihai Groza, primarul comunei Sântandrei, Ioan Mărcuș, și actualul edil al Oradiei, Florin Birta. Toți, în felul lor, au venit să salute un om care a însemnat o profesie și o conduită.
Pe aleea care duce spre locul de odihnă, câțiva suporteri au aprins fumigene roșii. A fost, poate, cel mai simplu și cel mai adevărat gest al zilei. Într-o tăcere deplină, flăcările și fumul s-au ridicat încet, ca niște rugăciuni fără cuvinte. Doar trosnetul lor se auzea — un sunet straniu, dar curat, de recunoștință mută.
Oradea și-a petrecut azi un fiu adoptiv. Sute de orădeni l-au condus pe ultimul drum pe nenea Imi, un simbol al felului în care sportul poate fi o formă de noblețe. Nu strigătul a fost limbajul lui, ci echilibrul. Nu vedetismul, ci măsura.
Aproape de sicriu, un vârstnic a rostit încet: „A fost un domn adevărat”. Poate că acesta a fost cel mai potrivit epitaf.
Emeric Ienei a plecat din această lume, frumos, așa cum a trăit. A plecat fără zgomot, cu discreția celor care știu că valoarea nu are nevoie de spectacol.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Crina Dobocan
Foto: Sergiu Bratis/Gazeta Sporturilor
