Într-un sat din inima Bihorului, tradiția nu a murit — deși e pe cale. La 76 de ani, Floare Codoban din Lazuri, comuna Roșia, continuă să țese și să coasă costume populare exact cum a învățat în copilărie. Într-o lume care se grăbește să uite, ea rămâne una dintre ultimele păstrătoare ale unui meșteșug transmis din mamă în fiică.

În satul Lazuri, comuna Roșia, județul Bihor, Floare Codoban țese și coase de peste șase decenii. La 76 de ani, ea continuă, cât mai poate, o tradiție veche de generații: lucrul cu cânepa. A învățat meșteșugul de copil, pe când avea doar 12 ani, din nevoia de a avea cu ce se îmbrăca. Astăzi, face din asta un act de memorie și de rezistență culturală.

„Am lucrat cânepă de mică. Torceam, topeam, melițam, cheptănam, torceam, albeam, depănam, urzeam și abia apoi puneam pe război. Totul era făcut de mână, din cânepa culeasă de pe câmp. Apoi țeseam pânza și făceam haine – cămăși, poale, cearceafuri, fețe de masă. Așa ne îmbrăcam. Nu existau bani de haine cumpărate. Foarte mult lucrau femeile atunci. Toată noaptea lucrau la cânepă. Păcat că acum se desființează tradiția. E un lucru care ar trebui păstrat. Acum nu mai avem nici sămânță de cânepă, iar fetele nu mai au acum dragoste de a lucra la cânepă. Într-adevăr e un lucru greu”, povestește ea.

Floare regretă că tradiția se pierde.

„Fetele nu mai știu nimic. Nici nu-s interesate. Le-aș arăta, dar nu vor. Acum își cumpără haine, sunt mai ușoare le îmbracă o dată și le aruncă. Zic că s-au demodat și le aruncă. Iei altele, că ai de unde le lua. Pe când noi… n-aveam nici măcar o cârpă în cap, cu ce să mă învelesc. Numai cu haine de pânză. Pe vremea aceea nu aveai de unde le lua. De aceea știu lucra pânza și o apreciez. Pun suflet lângă hainele de pânză și lângă costumele populare. Dacă le-am lucrat cu mâna mea, știu ce plătesc și cât am lucrat pentru ele”, spune ea.

Femeia a mărturisit că și-a cusut singură poalele de nuntă, la lumina lămpii.

„M-am măritat cu poale făcute de mine. Am tăiat și cusut cu mâna, la lampă, că nu era curent. Costumele astea populare le știu pe de rost, le-am făcut din nimic. Pe vremea noastră, era o mândrie ca mireasa să aibă haine făcute de ea”, a spus ea.

Bihoreanca spune că portul trebuie respectat pe regiuni.

„Fiecare trebuie să ne păstrăm zona din care provenim. Eu nu pot purta costum de la Bratca. Dau un exemplu. Tot în România suntem, dar eu nu pot să port portul lor. Eu trebuie să port ce s-a purtat în comuna mea, Roșia. Fiecare cu portul lui. Altfel pierdem identitatea”, este de părerea ea.

Soția regretatului meșter Dorel Codoban – cunoscut constructor de viori cu goarnă – Floare duce tradiția mai departe și prin munca sa, dar și prin participarea la târguri și expoziții. De peste 20 de ani este prezentă la Târgul Meșterilor Populari, organizat de Muzeul Țării Crișurilor din Oradea, unde expune și uneori vinde din lucrările sale: cămăși, fețe de masă, prosoape, obiecte decorative, toate țesute la război.

„Nu mai văd bine să cos, dar la război încă lucrez, cu ochelari. Florile de pe pânză sunt țesute direct în război. E muncă grea. Lucram noaptea, nu aveam alt serviciu. Iarna țeseam sute de metri de pânză, că ne trebuia pentru tot – haine, saci, lenjerii. Tot ce-ți trebuia în casă. Așa ne îmbrăcam noi și așa ne îmbrăcam și copiii”, a mai spus Floare Codoban.

Descrie cu mândrie obiceiurile de odinioară. Făcea trei „habere” (șezători) în fiecare iarnă, cu 20 de femei din sat.

„Toarceam pentru zestrea fetelor. Se spunea că mama harnică avea lada plină cu haine și carul plin când se mărita fata. Făceam de toate: haine, lipideie, pături, saci pentru grâu sau pentru porumb”, a dezvăluit ea.

Astăzi, multe dintre aceste obiecte le-a primit înapoi de la fetele sale ori de la cunoștințe, care nu le mai folosesc.

„Eu nu le-am prăpădit, că am știut că sunt făcute cu muncă. Le duc la târguri, le arăt. Mai vând, dar nu pe toate. E muncă multă și e păcat să nu le vadă lumea”, spune meșterul popular.

O cămașă se face în săptămâni întregi, spune ea. Lucrul migălos, fir cu fir, cere răbdare, vedere bună și măiestrie.

„Lucram săptămâni întregi pentru o cămașă. E mult lucru pe o cămașă. Ne lua o săptămână să facem numai un pumnar. Coseam numai pe fir. Modelul îl făceam din ele. Parcă atunci aveam mai mult spor la lucru și mai multă putere. Acum parcă mi-a luat Dumnezeu și puterea și sporul”, a mai spus aceasta.

În camera unde soțul ei lucra viorile, a dus războiul de țesut. Nu o numește „muzeu”, ci atelier. Acolo lucrează încă, când sănătatea îi permite.

„Dacă ar fi vreun tânăr interesat, i-aș arăta. Dar nu-i. Nu le pasă. Stau cu telefoanele. N-o să mai fie cine să ducă tradiția mai departe. E păcat. Lumea era mai legată înainte, ne ajutam, ne vizitam, mergeam în șezători, vorbeam unii cu alții, dansam. Acum nu se mai cunoaște nimeni cu nimeni”, spune cu tristețe Floare Codoban.

Ea recunoaște că vremurile s-au schimbat și că tinerii au alte preocupări.

„Acum, lumea e cu telefoanele, cu lucrurile ușoare. Lumea a progresat. Atunci era greu. Să nu lase Dumnezeu să mai fie așa greu la nimeni. Mamele noastre au muncit mult și au crescut mulți copii. Noi am fost cinci frați, iar tata a mai avut doi copii din altă căsătorie și toți trebuiau îmbrăcați. Eu vorbesc doar din ce am trăit în familia noastră. Poate altora le-a fost și mai greu”, a mărturisit ea.

Își amintește cum totul începea cu semănatul cânepii.

„Așa era atunci. Acum e bine, e liniște. Să dea Dumnezeu să fie liniște peste tot. Dar atunci… oamenii erau mai prietenoși. Altfel se iubeau neamurile. Acum nu mai merge nimeni la nimeni. Fiecare stă cu telefonul, cu televizorul. Nu mai există prietenii strânse cum erau odată”, a constatat Floare Codoban.

Și-a amintit și de clăcile de altădată, adevărate sărbători ale satului. În trecut, clăcile și șezătorile erau și muncă, și bucurie.

„Ne distram, cântam, făceam mâncare, le dădeam pălincă arsă. Sâmbăta seara făceam clacă. Cu higheghe, cu pălincă, cu tot ce trebuia. Se strângea toată familia acolo unde duceam caierul. Fetele nu aveau voie să meargă la clacă dacă nu știau să toarcă. Era un fel de pedeapsă. Așa învățau, ca să poată merge”, a mai povestit ea.

Floare Codoban spune că, dacă cineva nu era invitat la clacă, se supăra.

„Așa era lumea. Era rușine să nu știi lucra. Și toți voiau să fie acolo, să nu fie dați deoparte”, a mai adăugat aceasta.

Floare Codoban este o mărturie vie a unei lumi care dispare. Nu cere compătimire, ci recunoaștere pentru o muncă aspră, dar demnă. Și speranța că cineva, cândva, va prinde din nou firul uitat al tradiției.

Crina Dobocan