Într-o lume grăbită, în care frumusețea trece adesea neobservată, există oameni care se opresc, o privesc și o surprind, apoi o dăruiesc mai departe. Unul dintre acești oameni este dr. Carmen Simona Popoviciu, medic de familie în localitatea Mișca, județul Bihor. De mai bine de trei decenii, ea tratează trupuri și aliniază destine, dar, în același timp, adună în telefon sau în aparatul foto fragmente de frumusețe: flori, animale, străzi, clădiri, chipuri și mai ales… apusurile de soare, marea ei slăbiciune.

Dincolo de fișe medicale, rețețe și stetoscop, medicul bihorean Carmen Simona Popoviciu trăiește cu inima deschisă spre frumos. Un om care și-a învățat pacienții să aibă grijă de sănătatea lor, dar și pe noi – să ne uităm mai des la cer, mai ales atunci când soarele apune.

Cei care o cunosc spun că e o femeie cu o sensibilitate aparte, cu noblețea aceea interioară care nu se proclamă, ci se simte. O vezi adesea oprindu-se pe o stradă din Oradea, cu telefonul în mână, încercând să captureze un colț de lumină. Pentru ea, fotografia nu e un hobby frivol, ci un modus vivendi.

Drumul spre medicină

Parcursul ei profesional a fost orice, numai simplu nu. În adolescență visa la arte plastice, dar părinții și prietenii au convins-o că viitorul e mai sigur în medicină. A intrat la facultate la Timișoara, unde a trăit ani grei, împărțindu-se între studii și sportul de performanță (a jucat handbal). Curând a renunțat la sport, înțelegând că viața cere sacrificii, iar medicina cere toată dăruirea.

După terminarea facultății, a urmat stagiatura. A trăit, ca toți medicii vremurilor comuniste, drama lipsei de specializări și a repartizărilor forțate. Primul post a fost la țară, între trenuri reci, navete obositoare și sate cu populație maghiară, în care româna era rar auzită. Își amintește cu luciditate frigul trenurilor neîncălzite și disperarea iernilor din Bihor, când era însărcinată și mergea zilnic la dispensar, la Șuncuiuș, unde a fost inițial repartizată. Ulterior, s-a mutat cu soțul la Mișca.

„N-a fost ușor – povestește ea – dar am rămas. Am pus mobilă pe credit, am stat în două camere goale cu paturi de fier și am început o viață. Acolo, în Mișca, s-a scris destinul nostru”, a rememorat ea.

Apoi au urmat ani și mai grei: pierderea soțului, creșterea celor două fiice singură, naveta zilnică, consultațiile făcute uneori pe ulițele pline de noroi, fără mașină, doar pe jos sau cu căruța.

Medicina de familie, cu toate greutățile ei, a devenit un destin asumat.

Fotografia – vindecarea tăcută

Poate tocmai de aceea, la un moment dat, s-a ivit fotografia. La început timid – câteva poze cu un telefon moștenit. Apoi, un prieten i-a spus: „Ai talent. Vezi unghiurile cum nu le vede toată lumea.” De atunci, dr. Carmen Simona Popoviciu a început să fotografieze aproape zilnic.

Mai întâi clădirile din Oradea, apoi parcurile, florile, oamenii, cerul. Dar încântarea ei a rămas apusul de soare.

„E ceva ireal acolo, în ultimele clipe de lumină” – spune ea.

„Fiecare apus e o lecție despre sfârșit și speranță”, a mai completat medicul.

A învățat singură editare, a făcut cursuri de fotografie, s-a „luptat” cu aparate foto sofisticate, dar și-a păstrat fidelitatea față de telefon – mereu la îndemână. A postat fotografii pe grupuri, a primit aprecieri, dar mai ales a descoperit că imaginile ei au puterea de a aduce oamenilor acasă frumusețea lucrurilor simple.

„Sunt mulți plecați departe. Când văd fotografiile cu Oradea sau cu satele din Bihor, plâng și îmi scriu că simt mirosul locurilor natale. Asta e cea mai mare bucurie: să oferi celuilalt o fărâmă de frumusețe, fără să ceri nimic în schimb”, spune cu un zâmbet cald.

O viață între medicină și artă

Dincolo de albumele de fotografii, dr. Popoviciu rămâne, înainte de toate, medic. La cabinetul din Mișca ascultă suferințe, pune diagnostice, se confruntă cu realitatea dură a bolilor. Fotografia devine pentru ea o supapă de oxigen, un mod de a contrabalansa suferința cu frumusețea.

„Meseria mea nu este ușoară. Văd multă durere. Poate tocmai de aceea caut frumosul cu atâta înverșunare. Fotografia, pictura, dansul – toate au fost, la un moment dat, feluri de a «supraviețui»”, a dezvăluit medicul.

Valorile care o ghidează rămân simple: să nu facă rău, să fie corectă, să recunoască greșelile și să caute permanent să se perfecționeze.

Apusul – semnătura ei

Cei care o întâlnesc în Oradea știu că o pot surprinde adesea ridicând telefonul spre cer, atunci când soarele se pregătește să apună. E imaginea ei emblematică.

Poate că, într-un fel, fiecare apus fotografiat e și o victorie personală: dovada că, dincolo de pierderi, de boală și de greutăți, rămâne mereu ceva demn de iubit și de salvat.

„Nu caut perfecțiunea. Caut doar frumusețea. Și ea se arată peste tot, dacă ai ochi să o vezi…”, spune cu modestie.

Crina Dobocan
Foto: Arhivă personală Carmen Simona Popoviciu